Marian Munteanu

Înapoi

Marian Munteanu - FOLCLORUL DETENTIEI, Formele privãrii de libertate în literatura poporanã, Studiu, tipologie, antologie de texte si glosar, Ed. Valahia, 2007 (CCVIII + 1152 pagini).

ARGUMENT

Să fi stat cu anii în închisoare nu e o nenorocire. Dar e o nenorocire să fi stat ani lungi în închisoare şi să nu fi învăţat din asta. Eu am învăţat. Am învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu mult, chiar când trec prin suferinţă, şi să-i iubesc pe toţi oamenii.

Richard Wurmbrand

Tema detenţiei, prezentă în straturile străvechi ale mitului şi sacralităţii, însoţeşte umanitatea de peste timp şi loc, prin opere care participă decisiv la alcătuirea palierului de vârf al culturii universale. Sursă de inspiraţie şi temă, ea însăşi de amplă anvergură, temniţa a constituit referenţialul predilect pentru transferul literar al întrebărilor şi neliniştilor resimţite ori de câte ori cugetarea omenească a poposit în preajma ideii de libertate.

Recluziunea titanilor, lanţurile lui Prometeu, labirintul Minotaurului, închisoarea lui Iosif, supliciul lui Sisif – sunt doar câteva dintre cele mai vechi exemple, prizonierii, sclavii şi deţinuţii apărând frecvent în naraţiunile antichităţii.
Urmându-l pe Hristos, cetele sfinţilor şi mucenicilor au trecut din închisori şi înlănţuiri în paginile unei uriaşe literaturi, bogat ilustrate, de la hagiografii până la romanele unor autori ca Sienkiewici, Bulgakov sau Giovanni Papinni.
La rândul lor, eroii, luptătorii şi marii conducători populează filele unei istorii universale ce consemnează nenumărate personalităţi încarcerate. Şi acestora literatura le-a răspuns cu o galerie echivalentă de personaje întemniţate. De la cruciaţii şi principii supuşi unor îndelungate recluziuni, deveniţi personaje centrale ale epicului medieval occidental, tema va cunoaşte reluări şi resemantizări până în contemporaneitate, „cavaleri fără teamă şi fără prihană“, justiţiari şi viteji, apărând adesea din celula Omului cu masca de fier, a atât de cunoscutului Conte de Monte Cristo dar şi din lumea ocnei unui Jean Valjean. Nu întâmplător, ea va trece în registrul mai puţin comentat – şi privit, oarecum, ca „inferior“ – al romanului de aventuri, de război şi chiar „S.F.“. Un exemplu deja „clasic“ ar fi celebrul Papillon dar şi răspândita serie Dune, unde sunt imaginate planete-închisoare, amploarea fenomenului răspunzând unui orizont de aşteptare şi de receptare care îi dovedeşte persistenţa şi funcţionalitatea.
Tema se instaurează triumfal în literatura modernă, propulsată la noi dimensiuni prin Mizerabilii lui Victor Hugo, prin scrierile lui Dickens sau Alexandre Dumas şi în special prin romanul rus. Învierea lui Tolstoi, dar mai ales capodoperele lui Dostoievski, Amintiri din casa morţilor sau Crimă şi pedeapsă, vor primi, în a doua parte a secolului trecut, o nouă confirmare, cutremurătoare prin realismul documentar, cu Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn sau Condiţia umană a lui Malraux.

Literatura română nu face excepţie. Inaugurată, ca element secundar, de Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, şi în epistolele lui Ion Ghica, tema va fi reluată în romanele lui Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Gorila) sau ale lui Eugen Barbu (Groapa, Principele), cunoscând o maximă dezvoltare în proza lui Vasile Voiculescu, Zahei orbul, şi, cu un referenţial cu totul distinct, în romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. Vor urma, după 1989, numeroase volume de memorii şi reconstituiri ale unor dramatice experienţe scrise de foşti deţinuţi politici ca Paul Goma (Patimile după Piteşti), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), Richard Wurmbrand (Cu Dumnezeu în subterană) sau monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii).
Dar marile izbânzi aparţin liricii. Anunţată timid de Asachi şi Bolliac, lansată de Tudor Arghezi în spaţiul marii poezii, tema va atinge desăvârşiri estetice prin Nichifor Crainic şi Radu Gyr, poeţi care exprimă la vârf un covârşitor fenomen literar şi spiritual, cel al poeziei rezistenţei create în închisorile şi lagărele de concentrare ale secolului al XX-lea. Prin convocarea unui vast registru de simboluri şi procedee lirice, creaţiile poetice născute în temniţele dictaturii dau senzaţia epuizării întregului potenţial de semnificaţii şi conotaţii al temei, capodopere ca As’ noapte Iisus^[1] sau Unde sunt cei care nu mai sunt^[2] ridicând-o la cele mai înalte cote de sensibilitate înregistrate în literatura universală.^[3]
Ampla desfăşurare a operelor literare este susţinută, cu asupra de măsură, de un impunător cortegiu al creatorilor întemniţaţi, evocaţi fratern în versurile unuia dintre străluciţii lor reprezentanţi:

Si-acolo sus, în văzduh, de bună seamă,
temniţe sunt şi ocne destule,
si după uşi de granit şi aramă
zac, ferecate, celule...

Sunteţi acolo, verilor, fraţilor,
în carcere strâmte, de nestemate...
Salut, smintiţilor splendizi, salut deşucheaţilor!
Ave, nălucilor întemniţate!…

Sau stând sub zăvoare, sublime pramatii,
Villon şi Cervantes, dragi derbedei,
puneţi celulele'n strung şi, prin gratii,
aruncaţi Europei scântei?…

Da, noaptea târziu, plângeţi şi voi la zăbrele.
Atunci, din celula-mi lumească scot palmele-afară,
Lacrima voastră de flăcări să-mi cadă în ele
Si să se facă inel, ori brăţară...^[4]

O istorie a literaturii detenţiei va trebui însoţită şi chiar, într-un fel, precedată de o cronică a întemniţării literaturii sau, mai bine spus, de un letopiseţ al cuvântului întemniţat. Această dublă perspectivă s-ar dovedi profitabilă atât pentru examinarea conceptului de libertate cât şi pentru înţelegerea modului în care umanitatea îşi trăieşte această libertate. Căci nu este doar o simplă întâmplare faptul că, între creatorii care au influenţat şi au marcat profund cugetarea şi literatura lumii, sunt atât de mulţi cei ce au cunoscut nemijlocit experienţa închisorii. Şi apoi, asemenea praguri biografice au produs, fără îndoială, consecinţe în substanţa unor opere care au reprezentat reazăm şi inspiraţie spirituală pentru popoare întregi şi, în unele cazuri, pentru întreaga omenire.
Există situaţii exemplare în care biografia se alătură operei, devenind, într-un fel, o parte a acesteia, conotând-o şi sporindu-i dramatic atât semnificaţiile cât şi forţa de expresie. Lucrul este cu atât mai evident când reperul istoric devine o componentă vădită a textului. Să fi fost complet lipsit de urmări faptul biografic al condamnării, întemniţării şi uciderii lui Socrate, de pildă? Nu exprimă Dialogurile acea exemplaritate care a fost viaţa şi nu numai gândirea înţeleptului atenian? Apărarea lui Socrate, Criton, Phaidon trăiesc, desigur, prin forţa ideilor şi prin frumuseţea expunerii, dar ele sunt conotate, împreună cu întreaga operă platonică, atât de reperul vieţii personajului care le-a inspirat, cât şi de tema întemniţării, cuprinsă şi exprimată în textele la care am făcut referire.
Istoria literaturii şi cugetării pare a poposi sistematic în lumea detenţiei, coborând neobosit, prin unii dintre cei mai prestigioşi exponenţi ai săi, în receptaculul întunecat al temniţei. Oare nu în închisoarea lui Boethius s-a născut De consolatione philosophiae, poem filosofic care a influenţat puternic dezvoltarea spirituală a Occidentului european şi, în special prin Chaucer şi Dante, a întregii literaturi? Cât din prizonieratul lui Camões se regăseşte, transfigurat, în opera sa, operă care a constituit fundamentul literar al unei întregi comunităţi lingvistice, cea lusofonă? Sau, iarăşi, cât din experienţa detenţiei lui Cervantes a condus la configurarea unor trăiri, imagini şi înţelesuri care fac din tulburătorul său roman un reper al întregii literaturi universale? Ce ar fi însemnat literatura franceză fără rebelul întemniţat, Francois Villon? Cum s-ar fi dezvoltat spiritul francez dacă tânărul Jean Marie Arouet nu ar fi scris, în închisoare, prima sa capodoperă, Oedipe, tot acolo luându-şi şi numele sub care va deveni celebru, Voltaire? Dacă închisorile florentine şi torturile l-au forţat pe Machiavelli să părăsească activitatea politică, de care era atât de ataşat, nu tocmai această experienţă a determinat intrarea sa, prin Principele, nu doar în elita cugetării social-politice, ci şi în literatura italiană şi, de aici, în cea universală? Şi nu tot eşecul politic l-a aruncat în temniţă pe John Milton, de unde, revenit, va da literaturii Paradisul pierdut? Cât din flacăra protestatară a tânărului Friedrich Schiller a fost înteţită între zidurile închisorii militare în care a stat închis după lansarea celebrei sale piese, Hoţii? Cum ar fi evoluat literatura poloneză dacă, spre exemplu, Adam Mickiewicz nu ar fi cunoscut, în anii studenţiei, experienţa dură a închisorilor imperiului ţarist? Şi nu din aceeaşi „casă a morţilor“ s-a întors, profund marcat dar şi îmbogăţit spiritual, cel ce va deveni copleşitorul reper al literaturii universale, Dostoievski?
Oare nu va fi primit cultura română mesajul şi semnele închisorilor prin care au trecut Nicolae Bălcescu, Ion Slavici, Octavian Goga, Tudor Arghezi sau, de asemenea, al cumplitei experienţe concentraţionare trăite de Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Constantin Noica, Petre Ţuţea?
Dacă am extinde aria de cuprindere a temei şi la alte forme de restrângere a libertăţii, am observa că aproape întreaga istorie a literaturii stă, prin pătimirile creatorilor ei, sub semnul abuzurilor, îngrădirilor şi chiar al celor mai grave violenţe. Ar rezulta o atât de lungă listă a exilaţilor, persecutaţilor, ostracizaţilor încât ar rămâne puţini autori semnificativi care să nu corespundă, într-un fel sau altul, acestui inedit şi dureros criteriu de „clasificare“.

Cititorul va putea întrezări, parcurgând lucrarea de faţă, o corespondenţă de netăgăduit între fundamentul reprezentat de activarea temei în folclor şi sublimarea rezultată prin preluarea şi prelucrarea ei în cultura majoră. Căci geamătul surd al temniţei şi captivităţii nu însoţeşte doar operele autorilor mai sus invocaţi, ci, înaintea lor, întregul fenomen folcloric de pretutindeni. Demersul nostru încearcă să învedereze acest lucru, deocamdată doar prin cazul particular al culturii tradiţionale româneşti. O abordare comparativă va deveni posibilă dacă, în viitor, şi alte arii folclorice vor fi examinate din perspective similare.

Povestitorii şi poeţii, cunoscuţi şi necunoscuţi deopotrivă, ne reamintesc că istoria artei cuvântului poate fi, şi ea, o istorie a privării de libertate. Acest lucru, într-un fel, nu ar trebui să ne surprindă. Oare nu acelaşi drum al suferinţei, nedreptăţii şi umilinţei pământene a fost parcurs de însuşi Logosul întrupat?
Vom păşi, cu smerenie, în cercetarea noastră, invocând Cuvântul ce a sfărâmat lacătele tuturor temniţelor, mărturisit în paginile sacre ale unuia dintre scriitorii suprem reprezentativi ai temei detenţiei, Sfântul Ioan Evanghelistul:

Si veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan, 8, 32)

¹ Radu Gyr, Poezii, Vol. I-III, Ed. Marineasa, Timisoara, 1992, Vol. I, Sângele temnitei, p. 25.
² Nichifor Crainic, Soim peste prapastie. Versuri inedite create în temnitele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucuresti, 1990, p. 31.
³ Modesta circulatie a operelor dupa 1989 (evident, în timpul dictaturii comuniste nu se putea lua în discutie publicarea acestora în România) se explica, probabil, prin prelungirea reziduala a unor vinovate rezerve de natura politica dar si prin dezinteresul lipsit de orice justificare estetica al administratorilor culturali ai momentului.
⁴ Radu Gyr – Si-acolo sus, în vazduh..., op. cit., p. 66.

SUS