Marian Munteanu

Se vorbeste mult astãzi despre diversitatea culturalã a spatiului european, diversitate care, asumatã sincer si inteligent valorificatã, poate constitui liantul intim al râvnitei unitãti si stabilitãti a noii arhitecturi continentale. Ce poate fi mai firesc, asadar, decât sã fie scoase la luminã mãrturiile legate de trecutul si traditiile tuturor ariilor etno-culturale europene? În aceste speciale împrejurãri nu avem atât sansa cât, mai ales, obligatia moralã, ca depozitari privilegiati ai unui masiv si strãvechi patrimoniu cultural, sedimentat în chiar nucleul generativ al vechii civilizatii europene ², sã ne aducem contributia la închegarea unei noi ordini societale, apte sã punã în lucrare nu doar creativitatea si setea de progres tehnologic a modernitãtii, ci si valorile traditiilor cultural-spirituale.
Într-un asemenea context se cuvine, cu atât mai mult, sã salutãm initiativa distinsului profesor si cercetãtor Tudor Nedelcea, cãruia îi suntem recunoscãtori pentru repunerea în circulatie a Antologiei aromânesti, întocmite cu aproape 90 de ani în urmã de marele lingvist, folclorist si etnograf Tache Papahagi.

Acest eveniment editorial se încadreazã într-o binevenitã serie de noi întreprinderi culturale ce dovedesc o intensificare a preocupãrilor fatã de situatia comunitãtilor românesti din afara granitelor statului român. Semnale sunt destul de numeroase si dãtãtoare de sperantã, mai ales cã multã vreme a persistat, la nivelul institutiilor noastre culturale (si nu numai), un straniu dezinteres – eufemistic fie spus – fatã de soarta acestor comunitãti. Dupã cum, de asemenea, prea arareori este adus în discutie fondul cultural, atât de bogat si de complex, al unor arii ca Timocul sau Macedonia, al comunitãtilor românesti din Carpatii nordici, din preajma Tisei sau de dincolo de Nistru. Si aceasta de la lucrãri stiintifice, studii istorice, etnologice, folcloristice etc. – unele, prestigioase – pânã la manuale scolare si brosuri de popularizare care încearcã sã dea seamã tocmai despre istoria, cultura si civilizatia… românilor!

Dacã, totusi, harta culturalã a românitãtii a rãmas neciuntitã în constiinta publicã aceasta se datoreazã, în bunã mãsurã, si apostolatului cultural îndelung truditor al unor intelectuali de prestigiu, al unor organizatii si asociatii culturale care au reusit sã suplineascã absenta vreunei implicãri semnificative a forurilor „oficiale“³. În aceastã galerie luminoasã a ostenitorilor întru culturã si constiintã româneascã se înscrie si autorul antologiei de fatã, lingvistul, etnograful si folcloristul Tache Papahagi, unul dintre cei mai însemnati „oameni-institutie“ ai vietii noastre stiintifice din secolul al XX-lea.

Nãscut în 1892 la Avdela, în Muntii Pindului, într-o veche si cunoscutã familie armâneascã, Tache Papahagi devine, dupã încheierea studiilor liceale în Bitolia, student al Facultãtii de Litere si Filosofie a Universitãtii din Bucuresti, unde este cooptat apoi ca asistent universitar la catedra de filologie romanicã. Tânãrul Papahagi se va impune rapid ca principal reprezentant al noii generatii filologice pãstorite de profesorul si mentorul sãu, Ovid Densusianu, a cãrui operã o va continua, depãsindu-si uneori magistrul, cel putin în unele directii de cercetare. Fãrã îndoialã cã Tache Papahagi a fost înzestrat de Dumnezeu cu calitãti exceptionale, fiind, am putea spune, predestinat pentru a deveni unul dintre cei mai redutabili savanti pe care i-a avut filologia si etnografia europeanã. A dovedit, în primul rând, un talent înnãscut – specific armânesc – pentru învãtarea limbilor strãine, stãpânind, la ridicate nivele de competentã, peste opt limbi (clasice, balcanice si romanice), ceea ce i-a îngãduit sã se miste între cele mai variate arii lingvistice cu o dezinvolturã comparabilã cu cea a genialului B. P. Hasdeu. A stiut apoi sã acumuleze, perseverent si sistematic, cunostinte aprofundate din domenii diverse, cum ar muzica sau artele vizuale; a urmat chiar cursurile Conservatorului bucurestean si a fost mai mult decât un simplu initiat în domeniul, atât de modern în anii tineretii sale, al fotografiei de artã. Este evident cã aceste acumulãri de competente au fost bine chibzuite încã din tinerete, cu perseverenta grijulie a profesionistului care si-a adunat din timp toate instrumentele necesare în confruntarea cu enormul teritoriu multi-disciplinar cãruia i s-a dedicat. Acestea toate au fost sustinute si de o uriasã vitalitate, camuflatã discret sub aparenta unei constitutii fizice mai degrabã fragile, dar probatã cu asupra de mãsurã prin puterea de a strãbate, cu tenacitatea vechilor cãrvãnari pindeni, un lung si epuizant traseu biografic, presãrat cu obstacole, privatiuni si umilinte, pânã la mutarea sa la cele vesnice în 1977, la vârsta de aproape 85 de ani.

Despre incredibila putere de muncã a lui Tache Papahagi este suficient sã amintim doar douã aspecte. Primul este legat de ostenitoarele sale cercetãri de teren, folcloristul reusind performanta, demnã mai degrabã de un atlet profesionist, de a parcurge, pe jos⁴, sat cu sat, majoritatea tinuturilor românesti, fiind fidel principiului potrivit cãruia contactul direct cu realitatea studiatã este una din conditiile esentiale ale unei cercetãri temeinice: „În limitele posibilitãtilor de care am dispus ca timp material si mijloace de cercetãri, am cutreierat cea mai mare parte din teritoriul locuit de români“.⁵

Al doilea aspect, nu mai putin neobisnuit, este dat de volumul enorm al muncii depuse pentru transcrierea, redactarea si diortosirea manu propria a textelor culese si a tuturor lucrãrilor publicate. Iatã ce nota Papahagi, cu stãpânitã demnitate, dar si cu îndreptãtitã semetie, în epilogul uneia dintre cãrtile sale:

„Ca toate publicatiunile mele de pânã acum [1967 – n.n., M. M.], si cea de fatã a rãmas integral strãinã de orice fel de participare – benevolã sau cu platã – din partea cuiva pentru pregãtirea, redactarea si punerea ei la dispozitia cititorului: nici pentru facerea vreunui indice, nici pentru corecturi etc. Deci, totul – bun sau rãu – îmi apartine numai mie.“⁶

Oricine i-a parcurs, mãcar în fugã, imensa operã nu se poate decât cutremura în fata unei asemenea mãrturisiri. Cãci, lãsând deoparte, dacã ne este îngãduitã o asemenea exprimare, contributia stiintificã efectivã, inteligenta, informatia si creativitatea puse în joc în alcãtuirea monografiilor, studiilor si dictionarelor – pe care ni le putem, totusi, explica prin eruditia unui savant de anvergurã enciclopedicã – cantitatea de muncã depusã de un singur om fie si numai pentru pregãtirea tehnicã a acestor publicatii depãseste orice închipuire.

Nu putem zãbovi prea mult acum, spatiul nu ne îngãduie, asupra lucrãrilor lui Tache Papahagi (dintre care multe se aflã, încã, în manuscris⁷); analiza operei sale si a locului pe care îl ocupã în etno-lingvistica româneascã si romanicã ar presupune si ar merita cu prisosintã o lucrare special dedicatã, de facturã monograficã. Amintim, asadar, numai câteva titluri, unele demult instalate în bibliografia fundamentalã a lingvisticii, folcloristicii si etnografiei românesti:

– Graiul si folklorul Maramuresului ⁸, remarcabila sa tezã de doctorat, devenitã model al unei monografii regionale, dintr-o întreitã perspectivã: dialectologicã, folcloristicã si etnograficã;

– Images d'éthnographie roumaine (daco-roumaine et aroumaine)⁹, album etnografic ale cãrui imagini, bine alese si fotografiate personal de Tache Papahagi, „reproduc realitãti autentice ale poporului român, fotografiate în mediul lor originar“¹⁰;

– Dictionarul dialectului aromân general si etimologic. Dictionnaire aroumain (macédo-roumain) general et étymologique¹¹, una dintre cele mai însemnate realizãri lexicografice din istoria filologiei românesti;

– Mic dictionar folkloric. Spicuiri folklorice si etnografice comparate¹², si acesta, „unic în folcloristica româneascã“¹³;

– Poezia liricã popularã¹⁴, studiu de folclor comparat, în care un substantial capitol este dedicat liricii aromâne.

Acestor lucrãri de referintã li se mai adaugã numeroase studii, cursuri universitare, cercetãri de lingvisticã comparatã¹⁵ s.a.m.d., precum si editarea colectiei Biblioteca nationalã a aromânilor, din care au apãrut cinci volume, ultimele douã postum¹⁶.

Poate cã, în contextul covârsitor al unei opere de asemenea anvergurã, cititorul va fi tentat sã creadã cã antologia de fatã rãmâne, oarecum, o contributie mai putin însemnatã. Ne grãbim, însã, sã-l asigurãm cã aceastã lucrare ascunde reperele constitutive ale întregii opere a savantului pindean, operã inauguratã – si, am îndrãzni sã spunem, strãlucit anuntatã – tocmai prin Antologia aromâneascã. Ea constituie o subliminalã „proclamatie-program“, pe care Tache Papahagi o lanseazã în chiar primii ani ai carierei sale stiintifice (cartea a apãrut în 1922, când autorul tocmai împlinise 30 de ani, dar fusese deja finalizatã „cu câtiva ani mai înainte“ si amânatã „în asteptarea unor împrejurãri mai favorabile si mai întelegãtoare în ale culturii nationale ca si în ale stiintei etno-filologice“¹⁷).

În primul rând trebuie observatã însãsi organizarea materialului antologat, care nu este deloc întâmplãtoare. Autorul a avut grijã sã selecteze, într-o proportie atent gânditã, piese ale literaturii poporane¹⁸ si creatii ale literaturii culte, fapt ce atestã convingerea lui Papahagi cã duhul literar al unui neam, capacitatea si forta sa de expresie prin cuvânt nu poate fi pãtruns decât prin contemplarea echilibratã a ambelor teritorii, ce nu reprezintã altceva decât forme complementare ale unui resort unitar. Decalajul cantitativ prin care este favorizatã literatura cultã (cãreia îi sunt dedicate 200 de pagini, fatã de cele o sutã alocate literaturii poporane) se explicã prin dorinta de a contracara anumite previzibile dificultãti de receptare, provocate de insuficienta informare si/sau prejudecãtile unui public sceptic si neîncrezãtor în existenta unei literaturi culte aromâne¹⁹. Aceste ratiuni îl determinã sã formuleze aprecieri comparative, deloc neîntemeiate, prin trimiterile la operele mult mai cunoscutilor creatori dacoromâni (Eminescu, Goga, Caragiale, Cosbuc etc.), comentarii menite sã sensibilizeze si sã determine o corectã receptare a textelor selectate .

În acelasi timp, folcloristul are grijã nu numai sã semnaleze elementele specifice comunitãtii macedo-române, ci si sã atragã atentia cu privire la caracteristicile comune cu cele ale „sufletului dacoromân“, prilej cu care oferã trei excelente transpuneri în grai armânesc ale unor rãspândite cântece bãtrânesti, Costea si Fulga, Corbea si Miorita, alese si acestea tocmai pentru a semnala, fie si fugitiv, pozitia specialã pe care o detineau pãstoritul si haiducia în ansamblul comun al institutiilor traditionale ale întregii românitãti.

O scurtã prezentare a muzicii poporane întregeste în chip fericit arhitectura lucrãrii, prilej cu care Papahagi oferã încã o probã a potentialului sãu enciclopedic. Pe lângã cele sase piese muzicale reproduse din valoroasa colectie – astãzi clasicã pentru folclorul muzical armânesc – a lui Ioan Caranica, antologia contine si alte sase cântece inedite, „culese si notate“ de plurivalentul tânãr etnograf Tache Papahagi, care nu uitã, în scurta prezentare a pieselor, sã sublinieze unul din elementele specifice muzicii aromâne, si anume, rãspândirea generalã a mãsurii de 7/8, explicând cu precizie complicata si neobisnuita sa formulã ritmicã.

Materialul este însotit de o serie de ilustratii, de certã valoare si relevantã etnograficã si istoricã, care sustin în chip concludent textele antologate, anuntând si acestea rigoarea metodologicã a etnografului care, peste ani, va întocmi pretioase lucrãri monografice si documentare (din care câteva au fost deja amintite mai sus).

În sfârsit, dar deloc în ultimul rând, trebuie subliniat cã întreaga constructie este sustinutã de interventia doctã a lingvistului, care prezintã, în consistenta Introducere a antologiei, o serie de elemente privind fonetica, morfologia si ortografia²¹ dialectalã aromânã. Si, ca o încununare a unei lucrãri ireprosabile, Papahagi desfãsoarã, în final, un glosar-index complet si minutios alcãtuit, în care sunt explicate „toate cuvintele din întregul text“²², însotite de traducerea lor în limba francezã, glosar ce prefigureazã monumentalul dictionar al dialectului aromân (pe care, de altfel, autorul îl avea deja în pregãtire²³).

Orice observator avizat va fi constrâns sã admitã cã greu va putea afla cineva, în aceastã arie pluridisciplinarã, o lucrare care oferã atât de mult în atât de putine pagini, fiind cu totul remarcabilã precizia cu care Papahagi reuseste sã articuleze o veritabilã proiectie sinteticã a unei întregi opere viitoare, pe care o va si desãvârsi de-a lungul a sase decenii de neobositã activitate.

În încheierea acestor modeste rânduri, nu putem decât conchide, cu toatã convingerea, cã lucrarea acum reeditatã sub egida prestigioasei fundatii craiovene „Scrisul Românesc“ serveste în continuare obiectivelor pe care autorul le-a avut în vedere cu aproape un secol în urmã si care rãmân de aceeasi actualitate.

Antologia aromâneascã reprezintã, în primul rând, un ghid pretios pus la îndemâna tuturor aromânilor, care vor gãsi aici, peste timp, rãspunsuri, confirmãri si reazãm intelectual si sufletesc în cãutãrile si frãmântãrile lor cu privire la propria identitate, iar în special tinerii vor descoperi în cel mai autorizat exponent al etno-lingvisticii aromâne un îndrumãtor de neînlocuit. Viitorii profesori si cercetãtori – filologi, etnologi sau din orice zonã a stiintelor umaniste – vor avea bucuria aflãrii unui model de prim rang în persoana savantului pindean si, prin lectura acestor pagini, o poartã deschisã spre studierea operei sale integrale.

Dar nu de mai mic folos le este aceastã carte dacoromânilor, care vor (re)descoperi în ea o altã dimensiune sufleteascã, mai apropiatã de adâncimile fiintei noastre decât am crede, unii dintre noi, derutati de sonoritatea unor particularitãti dialectologice sau de survolarea prea grãbitã a unor spatii despre care tot ni s-a spus cã ar fi „strãine“. Cãlãtorind cãtre înãltimile Pindului, cãlãuziti de argumentatia limpede a magistrului, vom ajunge la întelesuri de la care au tot încercat sã ne îndepãrteze vicisitudinile vremurilor si obtuzitatea vremelnicilor, dar despre care urmele trasate de pasii apãsati ai învãtãtorilor de demult nu au încetat niciodatã sã ne reaminteascã.

Si, în fine, un alt mesaj, pãstrat în subtext, „în asteptarea unor împrejurãri mai favorabile si mai întelegãtoare în ale culturii nationale“, ne someazã sã purcedem cât mai grabnic, fiecare din noi, la o maturã reconsiderare a întregii noastre viziuni cu privire la propria noastrã identitate, la propriul nostru trecut si la însãsi constitutia intimã a neamului din care facem parte. Ca atâti alti oameni-institutie ai vietii noastre românesti, Tache Papahagi ne atrage atentia, prin viata si opera sa, cã trebuie abandonate ezitãrile si timiditãtile la care ne împing unii si altii, de aici sau de aiurea, si sã ne regãsim vigoarea culturalã si fiintialã ce a constituit elementul definitoriu, atât pentru cultura noastrã poporanã cât si pentru creatorii autentici de culturã româneascã modernã. Un bun început ar fi acela de a renunta sã mai neglijãm patrimoniul cultural pe care l-am mostenit, acesta fiind, poate, îndemnul cel mai insistent pe care ni-l transmite, de la înãltimea unei autoritãti stiintifice si etice de necontestat, Tache Papahagi. Studiindu-i cu atentie opera, vom vedea cã multe din cliseele care si-au fãcut loc în viata noastrã publicã, în mediile culturale si educationale – mai cu seamã în cele decizionale – trebuie urgent înlocuite cu evaluãri, atitudini si proiecte ce au ca temei cunoasterea stiintific fundamentatã a realitãtilor românesti si europene. Si, poate, ne vom dezobisnui sã întelegem doar pe jumãtate mãrturisirea pindeanului Papahagi: 𠇪rmãnamea noastrã s’cu atea dit Românie easte unã“²⁴.

Cãci si noi – bãnãteni, moldoveni, olteni, basarabeni, moroseni, timoceni, dobrogeni, ardeleni, munteni sau cum ne vom mai fi numind – suntem si rãmânem armâni, adicã rãmâni, adicã români.

_____________

¹ Tache Papahagi, în Grai, folklor, etnografie, Editie si prefatã de Valeriu Rusu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981, p, VIII.
² A se vedea, spre exemplu, Maria Gimbutas, Civilizatie si culturã, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1989, p. 61-70, sau Pierre Lévêque, Aventura greacã, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1987, vol. I, p. 25-27 s.cl.
³ Nu este cazul, în acest context, sã dãm exemple concrete cu privire la comportamentul lamentabil al unor institutii actuale – nomina odiosa! – abundent bugetivore, dar sterile cultural sau chiar de-a dreptul nocive; acestea sunt, fãrã îndoialã, bine cunoscute cititorilor avizati. Si, confirmare a faptului cã nu e nimic nou sub soare, a se vedea aprecierile (prea blânde) ale lui Tache Papahagi cu privire la „anumite autoritãti care nu vãd sã se ridice deasupra nivelului cultural comun“ (p. XII a Prefetei lui T. Papahagi la antologia de fatã).
⁴ V. Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumaine (daco-roumaine et aroumaine), Societatea cultural-nationalã Apostol Mãrgãrit, Vol. I, 1928, p. 6-7.
⁵ Ibidem.
⁶ Tache Papahagi, Poezia liricã popularã, Editura pentru literaturã, Bucuresti, 1967, p. 583 (Epilog).
⁷ Cf. Valeriu Rusu, prefatã la Tache Papahagi, Grai, folklor, etnografie, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981, p. XII.
⁸ Ed. Cultura Nationalã, Bucuresti, 1925.
⁹ Editat sub egida Societatãtii cultural-nationale Apostol Mãrgãrit, 3 vol, 1928-1934.
¹⁰ Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumaine (daco-roumaine et aroumaine), Vol. I, 1928, p. 4. De notat cã Papahagi îndeamnã stãruitor la „eternizarea întregului nostru complex etnografic” inclusiv prin „fonografiere“ si „cinematografiere autenticã“ (ibidem, p. 5).
¹¹ Ed. Academiei, Bucuresti, 1963 si 1974.
¹² Ed. Minerva, Bucuresti, 1979.
¹³ Cf. Iordan Datcu, Dictionarul etnologilor români, Editia a III-a, Ed. Saeculum I.O., Bucuresti, 2006, p. 693.
¹⁴ Editura pentru literaturã, Bucuresti, 1967.
¹⁵ Dintre care nu putem sã nu amintim Manualul de foneticã romanicã – românã, italianã, francezã si spaniolã, Ed. Casa Scoalelor, Bucuresti, 1943, sau cursul universitar Etnografie lingvisticã (în Grai, folklor, etnografie, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981)
¹⁶ Vol. I: Nusi Tulliu, Poesii, 1926; Vol. II: Poetii Z. A. Araia si T. Caciona, 1932; Vol. III: N. Batzaria, Anecdote, 1935 (toate trei în editura Societãtii cultural-nationale Apostol Mãrgãrit) ; Vol. IV: M. Beza, Poezii si prozã, 1981; Vol. V: Poetii Mulovistei: Constantin Belimace, Poezii, Nicolae Velo, Poezii si prozã, 1981 (ultimele douã volume în Tache Papahagi, Grai, folklor, etnografie, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981.
¹⁷ Prefata antologiei de fatã, p. XII.
¹⁸ Folosim acest termen în acceptiunea acordatã de B. P. Hasdeu si D. Caracostea.
¹⁹ Prefata antologiei de fatã, p. XXXI.
²⁰ Ibidem, p. XXXII s.c.l.
²¹ Poate cã sistemul ortografic simplificat al dialectului, propus de Tache Papahagi în antologia de fatã, ar fi trebuit valorificat de cei preocupati de generalizarea unei formule ortografice cât mai eficiente a aromânei actuale.
²² Introducerea la Glosar, p. 379.
²³ Prefata lui Tache Papahagi în antologia de fatã, p. XLIV.
²⁴ Cuvântul autorului adresat armânilor, în deschiderea antologiei de fatã, p. IX.

Marian Munteanu - Prefată la volumul Tache Papahagi, Antologie aromâneascã, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008.