Marian Munteanu

Fără îndoială, opera integrală a Patriarhului este atât de vastă şi de copleşitoare încât nici o selecţie nu va putea reuşi să surprindă şi să acopere multitudinea sensurilor şi semnificaţiilor sale profunde. Opera la care facem referire în această pagină de închinăciune depăşeşte cu mult cadrul, copleşitor şi acesta prin diversitate, adâncime şi subtilitate, al miilor de pagini publicate în ciclul monumental Pe treptele slujirii creştine precum şi în alte numeroase volume şi publicaţii. Opera fundamentală a Patriarhului este întreaga sa viaţă, dedicată integral slujirii lui Dumnezeu, Bisericii Sale şi comunităţii noastre româneşti. Şi astăzi, când această viaţă a ajuns pe înălţimile strălucitor înzăpezite ale unei maiestuoase senectuţi, suntem tot mai pătrunşi de fiorul întrezăririi acelei excepţionale şi exemplare puteri sufleteşti, datorate, fără îndoială, Proniei divine, care l-a condus pe Arhipăstorul nostru spre minunate biruinţe duhovniceşti, ce au înfrânt împrejurările atât de potrivnice, pericolele şi tulburările prin care a trecut societatea românească.

Sunt nenumărate pricinile pentru care avem a-i fi recunoscători Părintelui Patriarh.
Într-un timp al tulburărilor şi exceselor, de la ateismul regimului comunist până la consumerismul şi degringolada post-decembristă, Patriarhul României a fost cel care s-a impus, prin fiecare gest şi atitudine, drept factor esenţial de echilibru şi stabilitate, axul spiritual şi moral al comunităţii creştine româneşti.
S-a ridicat şi a stat neclintit în calea avalanşelor propagandistice anticreştine, apărând cu armele duhului şi înţelepciunii drumul firesc al vieţii noastre spirituale.
A răspândit prin neobosita sa lucrare pastorală dreapta învăţătură, predicând în tot locul, de-a lungul şi de-a latul ţării şi dincolo de hotarele ei.
A îndurat cu smerenie lovituri ticăloase care, ţintindu-l pe el, erau îndreptate asupra noastră, a tuturor.
A ştiut să adune în jurul său energii şi competenţe şi a condus lupta pentru păstrarea şi promovarea valorilor autentice ale istoriei şi culturii naţionale.
A luat asupra sa vinovăţii pentru care nu era cu nimic răspunzător şi a răbdat singur pentru erorile sau greşelile multor altora.
A administrat cu migală şi dăruire angrenajul instituţional al Bisericii Ortodoxe Române, lui datorându-i-se în mare măsură atât depăşirea unor momente dificile cât şi împlinirea unor mari şi importante deziderate ale întregii societăţi româneşti.
A îngenuncheat prin răbdarea sa nemaiîntâlnită adversităţi de tot felul, de la pripeala nechibzuiţilor la nebunia celor fără frică de Dumnezeu.
Conducând inspirat şi vizionar mişcările Bisericii noastre, a reaşezat România în contextul geopolitic al puterilor spirituale ale lumii, Occidentul însuşi recunoscând, prin vocea celui mai autorizat reprezentant al său, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, funcţiile, anvergura şi destinul european şi universal al României reale – România creştină.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele întreaga creştinătate românească îi este şi-i va fi întotdeauna adânc recunoscătoare Prea Fericitului Părinte Teoctist. Un cuvânt special de închinare se cere, însă, adăugat, îndeosebi din perspectiva generaţiei tinere.
Noua Generaţie are o îndreptăţire şi, în acelaşi timp, o obligaţie în plus pentru a-i mulţumi şi a-l omagia pe cel care a avut întotdeauna pentru cei tineri grija sporită a unui părinte atent şi iubitor. Căci nicăieri nu au găsit tinerii mai multă înţelegere şi mai multă dragoste, nicăieri greşelile lor nu au fost întâmpinate cu mai multă blândeţe, nicăieri nu au primit sfaturi şi îndemnuri mai folositoare sufletului şi vieţii lor, nicăieri nu au avut tinerii mai mult sprijin decât la Părintele Patriarh.
Dacă generaţia tânără a descoperit în Părintele Cleopa reperul exemplar al călăuzirii duhovniceşti, dacă a putut contempla prin Părintele Stăniloae înaltele culmi ale gândirii teologice, dacă prin Petre Ţuţea a regăsit tipul absolut al intelectualului laic creştin, în persoana Părintelui Patriarh tinerii României au privilegiul să afle modelul adevăratului conducător: înţelept, iubitor şi dăruit slujirii celor mulţi. Ferice de cei ce vor şti şi se vor strădui să urmeze acest model al conducătorului slujitor, reprezentat cu unică statornicie şi devoţiune de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României.

Gândul nostru se îndreaptă, aşadar, cu sfială spre cel sărbătorit astăzi, Părinte şi Patriarh al nostru al tuturor, cel care în urmă cu peste 77 de ani intra ca frate la Schitul Sihăstria Voronei pentru a păşi apoi temeinic, treaptă cu treaptă pe scara slujirii creştine… Şi zărim în privirea blândă a Arhipăstorului lumina din ochii curaţi ai fiului de ţăran care părăsea casa părintească din Tocilenii Botoşanilor spre a se pune în slujba altarului străbun, însoţit de rugăciunile bunilor săi părinţi şi, fără îndoială, sub ocrotirea cerească a Sfintei Fecioare şi pavăza Duhului Sfânt. Desluşind în această lumină chemarea şi puterea strămoşilor de demult, îi sărutăm dreapta Părintelui nostru, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi putere să ne păstorească mulţi ani şi de acum înainte! Nădăjduim, ne rugăm şi-I mulţumim Mântuitorului pentru împlinirea biruitoare, la vremea rânduită, a lucrării ce va încununa opera de o viaţă a Prea Fericirii Sale, ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului! Amin.