Marian Munteanu

După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni.

De fapt, acum încep să devină vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale si începem să înţelegem semnificaţiile de adîncime ale demersului său năprasnic si total.

Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut loc, singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezenţe absolut verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră. Aceasta şi spre disperarea neputincioasă a celor care şi-au făcut un murdar obicei din “înfierarea” sistematică şi imbecilă a naţionalismului românesc.

Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă, inevitabil, decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate – câte sunt – redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectabilă în toată amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea – parte a marii construcţii spirituale româneşti – este dusă mai departe, peste vremi.

“În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotiţă invizibilă. Dar sunt!”, spune Profesorul. În acest “sunt” este concentrat mesajul său esenţial.

În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. “Mă mişc între Dumnezeu şi Poporul Român”, obişnuia să spună. Aceste poziţii de autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie înţelese şi aşezate în contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale integrale.

Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica – vifor năprasnic –certându-1 atunci când considera că dă semne de rătăcire.

Ceea ce avem a înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare românească, prin sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea “obligă” la aceasta.

“Aţi auzit de «ţuţianism»?” întreba, cu o aparentă nemulţumire în glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident că nu putem vorbi de “ţuţianism”; căci există concepte bine aşezate cu care dânsul se identifica deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau patriotism absolut. Sau eminescianism...

Ca să te numeri printre “ucenicii” săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, “român absolut”.

Aşa înţelegem de ce Profesorul obişnuia să ne spună, în acei ani grei, cu duioşie şi minunat rafinament pedagogic, nouă, celor nevârstnici şi nepricepuţi:

“Eu nu am ucenici. Eu am prieteni”.

Există şi vor mai apărea, desigur, comentarii avizate şi biografii minuţioase, dar nici un text nu va putea vorbi cu suficientă claritate despre înţeleptul Petre Ţutea.

Înţeleptul trăieşte, întotdeauna, în legendă. El se mişcă pe coordonate cu totul speciale, într-o lume cu mirabile dimensiuni iar noi, pentru că nu putem defini cu precizie acest perimetru miraculos, îl numim simplu: legendă.

Şi, ca în toate legendele, păstrăm acel grăunte al realităţii "istorice'' pentru a parcurge mereu uimitoare peregrinări, eliberate de orice constrângeri spaţio-temporale, în preajma lui Petre Ţutea.

Îi vom repeta zicerile, îi vom utiliza formulele, ne vom mândri cu faptul că a existat aici, în lumea aceasta a noastră, ne vom lăuda că l-am cunoscut, că am stat de vorbă cu dânsul; ba chiar, cine ştie, că am purtat discuţii şi "polemici"...

În fine, vom uita tot mai multe amănunte ale trecerii sale pământene pentru a rămâne, într-un târziu, cu înţelegerea acelui duh miraculos care face să răsară, din când în când, din pământul acesta al nostru, în sate de la marginea Carpaţilor, oameni ca Petre Ţuţea.

S-a născut în satul Boteni, Muscel, în 6 octombrie 1901, într-o familie de preoţi ortodocşi.

La vârsta de 9 ani, râmânând orfan de tată, ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung.

Ofiţerii, remarcându-i inteligenţa, decid să-1 trimită să urmeze liceul teoretic. Urmează cursul inferior la Liceul "Neagoe Basarab" din Câmpulung şi cel superior la Liceul "Gheorghe Bariţ" din Cluj.

Un consiliu de militari hotărăşte ca tânărul Petre Ţuţea să urmeze, tot în Cluj, şi Facultatea de Drept. Deja remarcat în cercurile intelectualilor ardeleni, va fi trimis de marele om politic A. Vaida-Voevod să studieze formele de guvernământ la Universitatea "Humboldt" din Berlin.

O mare prietenie îl leagă apoi de Nae Ionescu, de la care învaţă – şi va învăţa mereu – că: "omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte".

Revenit în ţară, este preocupat de politică. Scrie articole şi studii economice şi politice, participă la disputele culturale şi ideologice ale timpului.

După o firavă apropiere de unele cercuri de stânga, se "dumireşte" rapid şi se situează ferm pe poziţii politice de dreapta, poziţii pe care nu le-a abandonat până la adânci bătrâneţi. Străluceşte în lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale, alături de Vulcănescu, Eliade, Cioran. Este numit director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării Mareşalului Antonescu.

Regimul comunist îl aruncă în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) şi apoi de 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). Este deţinut politic la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud. Şi în închisoare, şi mai târziu, în afara ei, nu va înceta să propovăduiască valorile spirituale creştine şi iubirea pentru Neamul Românesc. Îşi desfăşoară uriaşul său discurs vreme de zeci de ani, prin toate locurile, vorbind, fără părtinire tuturor. A vorbit întemniţaţilor şi temnicerilor, victimelor şi călăilor, învăţaţilor şi oamenilor simpli, a răspândit spirit şi cultură, cu o nemaiîntâlnită generozitate sufletească.

Rămâne la fel de neînduplecat în opţiunile sale politice şi nu-şi uită nici convingerile şi nici prietenii. Este prezent în cetate, uimind prin curajul năprasnic cu care îşi afirmă credinţa şi opţiunile. Într-o vreme în care mulţi "intelectuali" adunau fărâmituri de la mesele conducătorilor comunişti, când unii se amuzau să acuze Poporul Român de laşitate şi ignoranţă (ascunzându-şi, de fapt, propria nemernicie), când alţii erau descurajaţi şi învinşi de disperare, Petre Ţuţea susţinea netulburat, argumentat şi imbatabil, că "Poporul Român este una din minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers".

Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. Modelele sale, mereu invocate: Eminescu şi Şcoala Ardeleană.

A situat în centrul viziunii sale cu privire la societate ţăranul; a considerat satul ca expresie desăvârşită a societăţii şi civilizaţiei omeneşti.

Aprecia monarhia constituţională ca o formă exemplară de guvernământ, singura potrivită cu structura şi fiinţa Poporului Român.

A visat la o Românie modernă şi puternică. Considera necesară o dezvoltare puternică a forţei militare a statului român.

A avut mereu încredere în capacitatea şi inteligenţa românilor; în momente grele ale vieţii sale şi-a păstrat optimismul şi speranţa.

A lucrat în ultimii ani la o Antropologie concepută în şase părţi (I Cartea întrebărilor, II Sistemele, III Stilurile, IV Matematica, V Fizica - ştiinţa ştiinţelor naturii si VI Dogmele), pe care a prezentat-o, practic, în discursurile sale, dar din care, din nefericire, nu a mai avut timp să redacteze decât o parte.

Manuscrise importante – documente inestimabile ale culturii naţionale – se află încă în arhivele securităţii, dacă nu vor fi fost deja distruse de către cei ce nu s-au sfiit să-l chinuiască o viaţă întreagă, tulburându-1 până în ultima clipă cu anchete şi hărţuieli necontenite.

Puţinele înregistrări păstrate nu redau decât palid uriaşa forţă pe care o răspândea verbul său incandescent. Ideile cele mai profunde, formulările cele mai complexe, raţionamentele cele mai dificile, referiri şi citări de o inepuizabilă varietate, se derulau cu graţie într-o înlănţuire perfect articulată şi plină de substanţă.

Exemplul excepţional al omului Petre Ţuţea va rămâne ca un punct de maximă strălucire într-o constelaţie exemplară a culturii şi a spiritualităţii româneşti.

Rolul şi rostul prezenţei lui Petre Ţuţea în viaţa Naţiunii Române vor fi lămurite deplin abia după ce timpul va permite contemplarea staturii sale reale, în toate dimensiunile ei.

Petre Ţuţea a ţinut locul unor întregi instituţii naţionale. A răzbit triumfal în istorie, trăgând după sine o epocă întreagă. Statura sa acoperă secolul.

Petre Ţuţea, ţăranul din Muscel, străbate veacul nostru de la un capăt la altul şi datorită lui avem şansa să fim integraţi direct, fără nici un fel de intermediere artificială, în circuitul natural şi viu al spiritualităţii româneşti.

Cuvintele sale rostite în temniţă la Aiud reprezintă sinteza discursului amarnic şi glorios ţinut de Petre Ţuţea şi de Generaţia sa în faţa Poporului Român:

"...Dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".