Înapoi

Alex Stefãnescu, Marian Munteanu si comertul cu arme - recenzie publicatã în "România literarã", nr. 9 din 02.03.2012.
Descarcã documentul in format tipãrit (fotocopie).





Marian Munteanu si comertul cu arme

de Alex Stefãnescu


Marian Munteanu duce o viaţă liniştită, citeşte si scrie, se ocupă de agricultură undeva, în afara Bucureştiului, se întoarce aproape zilnic în apartamentul Iui de două camere dintr-un bloc din capitală. Nu face comerţ cu arme, cum reiese din diverse zvonuri aflate încă în circulaţie. Nu întreţine relaţii cu personaje influente și misterioase. Nu dispune, precum contele de Monte Cristo, de o avere fabuloasă secretă.


Specialiştii în ştiinţele comunicării sau în imagologie ar putea scrie un studiu revelator, luând în considerare exclusiv cazul său, despre modul cum alţi specialişti, în dezinformare, ajutaţi involuntar de oameni obişnuiţi cărora le place să fabuleze, l-au transformat pe Marian Munteanu, în conştiinţa colectivă, dintr-un patriot şi un anticomunist, într-un personaj exotic, şi dintr-un intelectual de elită, de formaţie creştină, format la şcoala lui Petre Ţuţea, într-un individ periculos. Ce falsificare!

Marian Munteanu face comerţ cu idei, nu cu arme. Numai dacă ne gândim că ideile sunt şi ele, într-un fel, arme, putem spune că zvonurile despre el se confirmă. Am terminat de citit de curând cele 1150 de pagini format mare ale cărţii sale Folclorul detenţiei. Formele privării de libertate în literatura poporană (studiu, tipologie, antologie de texte şi glosar). Există, într-adevăr, în această carte multă muniţie pentru apărarea cauzei identităţii culturale a românilor, susţinute de tot mai puţini români. De ce tot mai puţini? Pentru că îndeletnicirea de patriot este cu adevărat periculoasă. Mihai Eminescu plăteşte şi azi pentru vina de a-şi fi iubit ţara. Lucian Blaga a fost redus la tăcere, în ultima parte a vieţii lui, din acelaşi motiv. Iar Grigore Vieru este acuzat şi acum, post-mortem, în unele ziare de peste Prut, că a făcut spionaj în favoarea României.

Să nu ne închipuim că Marian Munteanu şi-a umplut cartea de declaraţii patetice pe tema ataşamentului său faţă de cultura ţării în care s-a născut. Este vorba de un studiu etnologic savant, bazat pe o vastă documentaţie şi de o antologie de texte folclorice alese, transcrise şi ordonate cu competenţă. Ca să nu mai vorbim de aparatul critic, în special de glosarul care adaugă volumului o remarcabilă valoare lexicografică.

Lucrarea ne creează posibilitatea de a afla mai multe despre noi înşine. Un singur exemplu:

Surghiunul - în terminologia poporană, izgonirea - era cea mai severă pedeapsă a sistemului juridic tradiţional românesc. În practica efectivã, o asemenea pedeapsã consta în plasarea celui astfel sancţionat în afara civilizaţiei, adică în sălbăticie, în înţelesul cel mai concret al cuvântului. Pedeapsa putea fi aplicată atât de autorităţile statului (exilul propriu-zis), cât şi, mai ales, de comunitatea sătească sau, în anumite cazuri, de părinţi."

Mi-aduc aminte, într-adevăr, că şi bunica mea din partea mamei (la care, în anii copilăriei, îmi petreceam vacanţele, într-un sat din nordul Moldovei), în istorisirile ei, evoca un timp îndepărtat, în care răufăcătorii nu erau închişi, ci alungaţi din sat. (Ea însăşi fusese izgonită, dar nu din sat, ci din casa părintească, fiindcă făcuse un copil din flori.) Ideea era simplă: dacă nu respecţi regulile colectivităţii noastre, du-te unde vrei şi trăieşte după regulile tale. Este o pedeapsă care ilustrează bunul-simţ ţărănesc şi care, fiind considerată extrem de severă, dovedeşte ce puternic era, la predecesorii noştri, sentimentul apartenenţei la o comunitate.

În comparaţie cu închiderea într-o temniţă, alungarea în afara colectivităţii pare, din perspectiva unui infractor de azi, adevărată mană cerească. Dar oamenii de altădată nu ajunseseră la acest cinism.

Marian Munteanu se referă la surghiunire atunci când enumeră şi defineşte formele de privare de libertate (al căror ecou îl urmăreşte apoi în creaţia folclorică). Clasificarea este ingenioasă, având drept criteriu de ordonare „instanţele" care impun pedeapsa. O reproduc, întrucât este prima de acest fel de care am cunoştinţă:

Organizata statală - detenţia penitenciară; sclavia (fie în folosul direct al administraţiei locale, fie ca mijloc pentru achitarea unor obligaţii faţă de entităţi superioare, de pildă, imperiul); prizonieratul; cătănia, pedepsele infamante (inclusiv bătaia, tortura şi mutilarea); servitutea opresivă (iobăgia, slugăria); surghiunul; captivitatea profilactică. Familia - unele forme de detenţie casnică (de tip penitenciar sau infamant): opreala părintească (aplicată copiilor, în special fetelor) şi detenţia efectivă, aplicată femeilor (nevasta pusă în fiare, nora închisă în pivniţă); sclavia, (prin vânzarea unor membri ai familiei); izgonirea, căsătoria silită (caz în care instituţia familiei devine ea însăşi o formă de captivitate). Instituţii magice şi religioase (în primul rând mănăstirea, dar şi' vechi instituţii pre-creştine ca solomonarii, confreria căluşarilor etc.) - captivitatea rituală; detenţia de tip penitenciar. Confrerii profesionale (ciobanii, cărăvănarii, militarii profesionişti, zidarii etc.) - captivitate profesională (constând în principal în restrângeri ale dreptului de circulaţie); captivitate rituală (imolarea etc.); detenţie' penitenciară (arestul, în cazul milităriei). Comunitatea locală (satul, târgul) - surghiunul (izgonirea); pedepse infamante (purtarea prin sat, imobilizarea temporară şi expunerea publică, mutilarea); captivitatea profilactică (imobilizarea nebunilor sau îndrăciţilor, izolarea bolnavilor purtători de boli infecţioase).

După cum reiese din sutele.de texte (în versuri şi în proză) cuprinse în crestomaţie, nimic, nici moartea, nu-i înspăimântă mai mult pe români decât pierderea libertăţii. Până şi în blesteme, principala ameninţare o constituie captivitatea, nu dispariţia fizică:
Duce-te-i şi m-ăi lăsa,
Plânge-oi şi te-oi băstăma;
De ţi-i lua vuna ca mine,
Să nu trăieşti cu ea bine!
De-i lua vuna mai frumoasă,
Să nu poţi ţii cu ea casă!
Să te duci, bădiţo, duci,
Până-i pica rob la turci,
Cu picioarele-n butuci
Si cu braţele-n câtuşi;
Să te-nsori de nouă ori
Si să ai nouă feciori,
Si să mai te-nsori o dată
Si să ai numa o fată,
Să-ţi care-n temniţă apă!"

S-ar putea scrie multe alte sute de pagini, în afară de cele scrise de Marian Munteanu însuşi, despre... sentimentul românesc al captivităţii, plecând de la această masă de texte.

Merită să citim, însă, antologia nu numai ca material de studiu, ci şi ca literatură, o literatură surprinzător de expresivă şi, uneori, rafinată. Ştiam, dar m-am convins încă o dată, că în folclorul românesc există mari rezerve de frumuseţe literară. În ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să organizez vreodată o gală a poeziei româneşti din toate timpurile, aş include în program multe poezii din cele selectate de Marian Munteanu. Următoarea, de exemplu, sunt sigur că ar impresiona publicul şi ar fi răsplătită cu aplauze:
Frunză verde de-alãut
Cine dracu-o mai văzut
Fată ca o păuniță
Colo roabă la temniţă?
În lanţuri şi în cătuşi
Obiceiul de la turci.
Până-n ziuă s-o sculat
Faţa albă şi-o spălat
Temniţa o măturat
Si gunoiu'l-o ţâpat.
Se uită spre răsărit
Vede-o pasăre venind
- Păsărică, păsărea,
Nu eşti tu din ţara mea?
Te-aş întreba de maica.
- Eu nu sânt din ţara ta
Dar pe-acolo mi-i calea
Pe la poarta maică-ta.
Am văzut-o la cişmea
Scotea apă şi plângea
Pâine albă frământând
Tot cu lacrimi-o muind,
De drum să'se pregătească
După tine să pornească.
- Păsărică, păsărea,
Spune tu la măicuţa
Pâine albă să frământe
După mine să nu cânte,
Că unde-s băgată eu
Nimeni nu mă poate scoate
Numai sâcreata de moarte.
- Păsărică; păsărea,
N-ai văzut pe tatăl meu
La tejghea la făgădău,
Bând cu paharu' jinars
Să mai uite de necaz?
- L-am văzut pe tatăl tău
Sub o şatră ţigănească
Calul să şi-l potcoveascã,
După tine să pornească.
- Păsărică, păsărea,
Spune-i tu la tatăl meu
Calul să şi’l potcovească
După min'să nu pornească
Că unde-s băgata eu
Nimeni nu mă poate scoate
Decât sâcreata de moarte.
- Păsărică, păsărea,
Spune-i tu la maică-mea
Să scoată hainele-afară
Să le puie pe trii cară
Să le ducă pe hotară,
Să le deie foc şi pară."

Marian Munteanu a intrat ca personaj în istoria, dar şi în mitologia luptei anticomuniste de la noi. N-am să uit niciodată figura lui christică, iluminată, pe care o avea când vorbea demonstranţilor din Piaţa Universităţii, printre care mă aflam şi eu. Iatã-l câştigându-şi acum, ca autor, şi un loc în istoria literaturii române.




Alex Stefãnescu, Marian Munteanu si comertul cu arme - recenzie publicatã în "România literarã", nr. 9 din 02.03.2012.
Descarcã documentul in format tipãrit (fotocopie).



SUS