Home

REVOLUTIE si RESTAURATIE


Anexa 1

Scurtã prezentare a sistemului social-politic în anii comunismului.



Instaurarea comunismului în România

În urma celui de-al II-lea Război Mondial, imediat dupã armistitiul din 23 august 1944, Uniunea Sovieticã a impus României eliminarea sistemului democratic si transformarea în “republică popularã”, adică, mai exact, într-un stat dictatorial comunist.

A fost repus în vigoare pactul Hitler-Stalin din 23 August 1939, conform cãruia partea de Est si Nord-Est a României (teritoriul dintre Prut si Nistru – Basarabia si Nordul Bucovinei) a fost trecutã în componenta URSS (azi în componenta Republicii Moldova si a Ucrainei), iar jumãtate din Dobrogea (judetele de Sud – Durostor si Caliacra) au intrat în componenta Bulgariei.
În teritoriile ocupate elita profesional
ã a fost decimatã si o mare parte a populatiei a fost deportatã în lagãre de concentrare sovietice,[1] în locul lor fiind strãmutati “colonisti” de alte etnii (rusi, ucrainieni s.a.).

Constitutia si întreaga legislatie a fost schimbat
ã (1948), iar întreaga putere a fost încredintatã unui grup restâns de agenti fideli Moscovei (partidul comunist avea în 1944 aprox. 1.000 de membri, majoritatea agenti ai Kominternului). Grupul de comandã - nucleul nomenclaturii politice - a dispus de toate instrumentele puterii statale, având misiunea sã transforme România într-un stat aservit ideologic si economic Uniunii Sovietice.


Rezistenta anticomunistã si represiunea

Elita politicã si culturalã româneascã a fost decimatã, cei mai multi dintre reprezentantii sãi fiind întemnitati si/sau pusi sub controlul Securitãtii.
Nationalizarea industriei (1948) si colectivizarea agriculturii (1950-1964) au distrus complet proprietatea privat
ã si bazele economice ale societãtii românesti. Sistemul institutional a fost subordonat partidului comunist.
Întreaga populatie a fost fortat
ã sã accepte noul sistem politic, sã se integreze în institutiile controlate de partid si sã mimeze atasamentul fatã de conducerea statului. Cei care au refuzat, au fost constrânsi prin mijloace violente sau au fost lichidati.
Împotrivirea românilor a fost masiv
ã, dar ocupantul comunist a beneficiat atât de sprijinul armatei sovietice cât si de neimplicarea tãrilor occidentale. Izolatã si fãrã sprijin pe plan extern, Rezistenta româneascã anticomunistã a fost anihilatã, dupã 20 de ani de lupte si actiuni fãtise de opozitie. Pentru a întelege dimensiunea Rezistentei, cele mai relevante sunt statisticile represiunii. În anii 1944-1964 au fost arestati si deportati peste 2.000.000 de persoane (reprezentand peste 20 % din populatia activã si peste 10 % din populatia totalã a Romaniei). Din acestia peste 500.000 au murit în detentie.[2]


Controlul politic al societãtii. “Socialismul multilateral dezvoltat”

Organizatiile comuniste de masã

În România anilor 1947-1989 a existat un singur partid, Partidul Comunist Român (PCR).
Treptat, odat
ã cu lichidarea fizicã a opozantilor activi, întreaga populatie a fost încadratã în formele de organizare controlate de PCR:

- toti copiii între 8 si 14 ani erau înscrisi în Organizatia Pionierilor;
- tinerii între 14-30 de ani erau, din oficiu, membri ai Uniunii Tineretului Comunist (UTC);
[3]
- pe durata studiilor universitare, tinerii utecisti deveneau automat membri ai Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti (UASCR), aproape toti studentii fiind membri ASC;
- toti adultii care nu se înscriau sau nu puteau fi primiti în partid (inclusiv personalul cultelor religioase) deveneau automat membri ai Frontului Democratiei si Unit
ãtii Socialiste, organizatie de masã condusã, de asemenea, de partid;
- în plus, pe lâng
ã prezenta într-o organizatie politicã (FDUS, PCR, UTC sau Pionieri) toti angajatii din intreprinderi si institutii erau membri ai Uniunii Generale a Sindicatelor sau a altor forme asociative (uniuni de creatie, profesionale etc.) coordonate de partid.

Obtinerea unei pozitii profesionale peste medie, în orice domeniu, presupunea înscrierea în partid (dupã anii 1978-1980, aceastã conditie a devenit absolut obligatorie, nemaiexistând exceptii). Toate persoanele cu atributii manageriale (chiar si cele de nivel mic) sau cele care doreau atestari profesionale peste nivelul absolvirii obisnuite a unei facultãti trebuiau, înainte de a fi promovate sau de a candida pentru vreun post oarecare, sã fie primite în partid. În aceste conditii, în PCR se aflau toate cadrele de conducere (directorii, sefii de sectii, sefii micilor unitãti comerciale sau economice din orice domeniu), cadrele didactice universitare, ofiterii superiori etc.[4]
Promovarea în functii cu reale posibilit
ãti de decizie politicã, în interiorul partidului, nu era permisã decât cu aprobarea expresã a nucleului de comandã (nomenklatura). Nimeni nu putea fi nici mãcar propus pentru vreo functie în partid dacã nu corespundea normelor de selectie impuse de conducerea centralã.

Politia politicã (securitatea)

Pe lâng
ã controlul partidului, structurile institutionale “beneficiau” de o a doua supraveghere, a serviciilor de informatii (cunoscute generic sub numele de “securitate” sau, mai nou, “politie politicã”). Dupã ce, în primii 20 de ani ai sistemului, problema rezistentei fãtise si organizate fusese lichidatã prin teroare si genocid, fortele de securitate au avut rolul de a preveni, împiedica si eventual reprima din fasã orice tentativã de organizare sau de ripostã anti-sistem.
În majoritatea cazurilor, intimidarea si amenint
ãrile erau suficiente pentru a bloca cele câteva firave tentative de împotrivire sau simplele critici la adresa activitãtii conducerii superioare de partid si de stat.
Turismul extern nu era permis pentru cet
ãteanul obisnuit decât în tãrile socialiste “frãtesti” (cu care existau conventii reciproce privind blocarea eventualelor tentative de evadare în Occident.

Mass-Media

Exista un singur post de televiziune si un singur post de radio, ambele controlate total si direct subordonate sectiei de propagand
ã a Comitetului Central al PCR.
Toate publicatiile de orice tip, de la cotidienele centrale pân
ã la cea mai mãruntã revistã studenteascã, erau subordonate strict aceluiasi for. Angajatii din presã, chiar si simplii ziaristi, nu puteau fi angajati decât cu aprobarea sectiei de propagandã a PCR si dupã verificarea dosarului personal.

Ideologia si educatia

Desi toate institutiile educationale si mass-media nu promovau decât ideologia comunistã marxist-leninistã, aceasta nu era utilizata decât formal, ca un soi de uniformã pe care toata lumea era obligatã, prin lege, sã o poarte pretinzând cã e o hainã elegantã. Erau extrem de putini cei care acordau vreo importantã ideologiei oficiale, populatia pãstrandu-si într-o proportie covârsitoare credinta si valorile proprii. Sistemul de învãtãmânt – desi cuprindea numeroase discipline politice, iar toate materiile cu profil umanist erau prezentate din perspectiva rudimentarã si falsificatã a “gândirii marxist-leniniste” – nu punea accent pe ideologie, orele si informatiile respective fiind de regulã tratate superficial si practic ignorate atât de majoritatea profesorilor cât si de elevi si studenti.

Nivelul de trai

Nu existau someri, economia fiind organizatã centralizat si reglatã artificial, prin decizii si interventii politice. Populatia era practic constrânsa sã se încadreze în locurile de muncã oferite de regim.
Statul asigura locuinte (pentru majoritatea cetãtenilor), dar modeste (norma republicanã era de 10 m2 de persoanã) si de proastã calitate.
Salariile erau mici, dar garantate, iar controlul preturilor fãcea posibilã asigurarea unui minim necesar pentru orice cetãtean. În acelasi timp, cu exceptia organelor “superioare de partid si de stat” si a unor categorii extrem de restrânse numeric (mari artisti, sportivi celebri, savanti, scriitori de renume etc.) era imposibilã obtinerea unor câstiguri mari, pe cale legalã, indiferent de cantitatea sau importanta muncii depuse.

Pentru compararea cu situatia de azi, dãm câteva repere ale veniturilor populatiei si ale costului vietii în Romania anilor ’80:

- Un muncitor calificat (dar si un profesor) putea castiga între 1.800 si 5.000 lei lunar, în functie de întreprindere, vechime si grad profesional. Un director putea câstiga între 4000 si 8000 de lei lunar (în functie de nivelul si importanta întreprinderii sau a institutiei);
- Costuri legate de locuinte (pentru un apartament cu douã camere) – chiria:100-150 lei, întretinerea: 150 lei, energia electrica: 100 lei, telefonul 20 lei;
- Costul alimentelor de bazã – o paine: între 2 si 3 lei, 1 kg de carne: între 20 si 40 lei, 1 kg cartofi: 2 lei; un litru de lapte: 2,5 lei; un kg de brânzã: 15 lei;
- Transport – un bilet de autobuz: 1 leu; un bilet de tren pe ruta Bucuresti-Oradea: 75 lei; un automobil Dacia: 70.000 lei; un litru de benzinã: 1,35 lei.





Note:

[1] Printre cei deportati în Siberia s-au numãrat mai multi membri ai familiei mele, printre care si Teofan Munteanu, bunicul meu. Acesta a fost detinut politic în lagarele de concentrare de la Vorkuta si Norilsk.
[2] Numãrul victimelor represiunii este considerabil mai mare decât cel din toate celelalte state din Europa de Est (cu exceptia Rusiei).
[3] "Putea deveni membru al UTC un tânãr care împlinise vârsta de 14 ani… Conform statutului valabil în 1989, un cetãtean român putea fi membru al UTC pânã la 30 de ani… În 1988, UTC avea putin peste patru milioane de membri.” – Cristina Diac, File din istoria UTC, Jurnalul National, 04.05.2009. Populatia României din grupa de vârstã 15-29 ani era de aproximativ 4,5 milioane (cf. Inst. National de Statisticã). Membrii UTC reprezentau asadar aprox. 89 % din tinerii cu vârsta între 15-29 ani. Restul de 11 % era format în special din tinerii nescolarizati si/sau neîncadrati în întreprinderi de stat (în majoritate din mediul rural), deci unde nu existau sau nu functionau organizatii UTC , precum si din membrii activi (clerici, personal specializat etc.) ai cultelor religioase si persoanele cu antecedente penale care nu aveau dreptul sã facã parte din UTC.
[4] “Masa de membri [ai Partidului Comunist Român], aproape patru milioane… era formatã din oameni care erau nevoiti sã se înscrie în partid din motive impuse de rigorile regimului. Asa cum era construitã societatea româneascã pe vremea lui Ceausescu, dacã voiai sã lucrezi la un ziar trebuia sã fii membru de partid, dacã te înscriai la doctorat îti trebuia recomandarea comitetului de partid, ca sã ocupi orice functie de conducere într-o întreprindere era nevoie sã intri în partid s.a.m.d.“ – Aurel Dragos Munteanu, "Daciada" cu 4 milioane de membri, Jurnalul National, 20.09.2006.


SUS