Marian Munteanu

"Sfintii sustin popoare intregi prin rugaciunile lor"

Claudiu Târziu: – Aveati cu 20 de ani mai putin, aveati plete, erati student, instituiati “zona liberã de neocomunism” în Piata Universitãtii si puneati mii de oameni în genunchi sã rosteascã “Tatãl Nostru”…

Marian Munteanu: – Nu-i puneam eu... Când se rostea o rugãciune, fie de Pãrintele Galeriu, fie de altcineva, oamenii se asezau în genunchi, fãrã sã li se cearã neapãrat acest lucru. Unii o fãceau din credintã, altii, poate, doar din respect...

– Sunteti un om carismatic. Dar iradierea dvs. mai ascunde ceva: ardoare sufleteasca si credinta in Dumnezeu. De unde va vine credinta?

– Dintotdeauna... de la pãrintii mei, de la bunicile mele... La noi în familie, la fel ca la aproape toti românii, credinta este resimtitã în mod natural, firesc, fãrã ostentatie... nu e ceva neobisnuit.
De fapt, nici nu pot gândi lumea fãrã Dumnezeu. Pot sã înteleg cã unii oameni sunt atei dar, vorba lui Voltaire, asta e credinta lor.

– In general, omul modern pare mai relaxat in relatia lui cu Dumnezeu...

– Da, si asta nu este deloc o calitate. Nu numai sãnãtatea fizicã, performanta intelectualã sau succesul profesional sunt importante, ci si sãnãtatea sufleteascã. Mai ales, as spune, aceasta din urmã, care le potenteazã pe toate celelalte (reciproca nefiind deloc valabilã). De aceea, cred cã este nu numai binevenit, ci si vital pentru o societate sã aibã un segment cât mai puternic de credinciosi practicanti. Pentru cã acestia contribuie în mare mãsurã la sãnãtatea sufleteascã, la echilibrul întregii comunitãti. Asa cum, la o scarã mai înaltã, ne tin marii mãrturisitori. Sfintii sustin, în chip tainic, popoare întregi prin rugãciunile lor.

– Fiecare om a simtit, macar o data in viata, interventia divina asupra sa. Ati trait si dvs. o asemenea intamplare?

– Mai bine sã vã spun o întâmplare, legatã nu atât de mine, cât de un mare pãrinte al nostru, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.
Eram la o liturghie oficiatã chiar de dânsul. De obicei stau mai retras în bisericã, evit primele rânduri. Şi de aceastã datã îmi gãsisem un loc mai în spate. Datoritã unor evenimente din tinerete, am ceva probleme la coloana vertebralã, si nu prea pot sta în picioare multã vreme. Asa cã, dacã nu pot rezista, plec. La un moment dat, simteam cã mã prãbusesc si mã gândeam sã ies, dar, nu stiu cum, am reusit sã mã mobilizez si am rãmas pânã la capãtul slujbei. Când Patriarhul a trecut prin dreptul meu, îndreptându-se spre iesire, l-am salutat si dânsul m-a binecuvântat. Apoi a trecut mai departe, a fãcut câtiva pasi, purtat de oamenii înghesuiti în jurul sãu, dar s-a întors cãtre mine si mi-a zis cu blândete: “Mariane… Ai stat pânã la sfârsit. Sã stii cã te-au tinut credinciosii!” Şi mi-a fãcut semn cu degetul spre multime. Apoi a plecat. Am rãmas înmãrmurit. Îi vãd, parcã, si acum zâmbetul când rostea acele cuvinte...

– Problemele dvs. cu coloana vertebralã vi se trag de la bãtaia sorã cu moartea la care v-au supus trupele “mineresti” în iunie 1990. Tot atunci ati fost închis nevinovat. Astãzi pãreti detasat de acele zile negre si cã îi priviti cu îngãduintã pe cei care v-au nedreptãti. I-ati iertat pe organizatorii întâmplãrilor de atunci?

– N-am de ce sã-i iert.

– Pentru cã nu i-ati condamnat vreodatã?

– Pãi, ce treabã am eu cu ei? Mai întâi sã-si cearã iertare. Şi dacã-si cer, trebuie s-o cearã românilor, pentru rãul fãcut unei tãri întregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt niste nefericiti. Îsi fac rãu în primul rând lor însile, si-au distrus vietile trãind urât, în rãutate. Nu-i destul cã îi bleastãmã lumea?

“Dupã anumite încercãri începem sã întelegem cu adevãrat valoarea vietii.”

– Ati stat închis aproape douã luni în 1990, timp în care vi s-a fabricat un dosar de “subminare a puterii de stat”. V-ati simtit pãrãsit de Dumnezeu atunci?

– Absolut deloc.

– Dar detentia nu e o experientã tocmai plãcutã, ca sã nu mai vorbim de maltratarea fizicã sau tentativa de omor…

Eram, într-un fel, “pregãtit” pentru asta. Am avut bunici si profesori care au fost detinuti politici, iar multi, foarte multi dintre oamenii ale cãror cãrti m-au format ca om si intelectual au trecut prin experienta detentiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc sã mã preocupe chestiunea privãrii de libertate, asupra cãreia am poposit încã din anii de studentie… Chiar si prima mea lucrare a fost “Poezia Rezistentei”, un studiu despre capodoperele create în temnitele comuniste. Asa cã I-am fost recunoscãtor lui Dumnezeu pentru cã, trecând prin închisoare si alte necazuri, am ajuns sã mã apropii mai mult de întelegerea ideii de libertate si, poate, sã întrezãresc câte ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienta mea nu se comparã cu a celor închisi în lagãrele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat sã înteleg ce se întâmplã în sufletele oamenilor aflati dupã gratii.

– Nu v-a fost teamã?

– Nu. Cu doar câteva zile înainte de a ajunge la Jilava fusesem în moarte clinicã (în dimineata zilei de 14 iunie ’90), eram încã în spital când m-au arestat. Dar, desi eram destul de “frãmântat” – la propriu – eram viu, si pentru asta îi multumeam lui Dumnezeu. Cãci, mai cu seamã dupã anumite încercãri începem sã întelegem cu adevãrat valoarea vietii.

– Se spune ca puscaria este o experienta spirituala deosebita. Ti-l descopera, in toata puterea cuvantului, pe Dumnezeu. In timp ce erati batut, inchis, prigonit, i-ati simtit prezenta in vreun fel?

– Cum sã nu? Chiar în timpul violentelor si agresiunilor îndreptate împotriva noastrã… Dar si mai apoi, în închisoare. Legat de acest lucru, îmi amintesc o întâmplare… La Jilava, detinutii puteau primi cãrti de citit. Cerând si eu niste cãrti, printre care si Biblia, mi s-a comunicat cã regulamentul penitenciarelor din Romania “democratã” interzicea în mod expres lectura cãrtilor religioase! .
Am profitat de o vizitã a celor de la Crucea Rosie Internationalã si, la interventia dânsilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama cã nu o mai citisem niciodatã cu atâta bucurie ca atunci. Cred cã au schimbat si regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, asa cã am, si din acest punct de vedere, o multumire cã n-am trecut degeaba pe-acolo.

– Revin la ce spuneati, cã nici mãcar nu v-ati pus problema sã-i iertati pe cei care v-au maltrat si închis. Totusi, e foarte greu sã treci peste un asemenea rãu cu compasiune, gândind cã mai rãu îi este cãlãului...

– Trebuie sã privim în primul rând în ansamblu. În ’90 au fost loviti mii de oameni, n-am fost numai eu, iar altii au fost ucisi. Oameni închisi nevinovati si ucisi au fost, înainte, milioane. Şi tot rãul revãrsat asupra unei tãri întregi, suferinte, nedreptãti… Cei vinovati de toate acestea nu sunt deloc de invidiat, fiti sigur.

– Ati gândit asa si atunci?

– Asa. Şi nu este o perspectivã doar religioasã. Aduceti-vã aminte de Petre Ţutea, care spunea cã nu vrea nici mãcar sã se vorbeascã despre anii sãi de recluziune, pentru a nu participa la o ofensã împotriva poporului român. Iar dânsul trecuse prin multi ani de temnitã, torturã, foamete, mizerie…

“Toatã tevatura care se face azi cu «politia politicã» este o gravã gresealã”

– Cu numai un an înainte de fenomenul Piata Universitãtii, ati fost ridicat de Securitate si anchetat mai multe zile, pentru cã mergeati la Petru Ţutea. Nici atunci nu v-ati temut?

– Ba da, dar pentru familie si în special pentru bãtrânul meu profesor… Pãstram acasã conspecte ale prelegerilor pe care mi le tinea în orele când îl slujeam, aveam grijã de dânsul. Mi-era fricã sã nu-mi gãseascã notitele la perchezitie si sã le foloseascã împotriva bãtrânului – desi era clar cã garsoniera lui Petre Ţutea era oricum plinã de microfoane. Când mi-au dat drumul, le-am ars, si acum îmi pare rãu.
Sigur cã era un pericol, fusesem avertizat, de altfel, de unii “tovarãsi” sã nu merg la dânsul, dar am preferat sã-mi asum acest risc. Apoi, dupã ce am fost retinut prima datã, mi-am dat seama cã, de fapt, nu erau cu adevãrat interesati sã mã închidã… Era o practicã nenorocitã, de a-si justifica “activitatea” si, bineînteles, lefurile, inventând tot soiul de asa-zise “pericole”. Asa fãceau, asa era “sistemul”. Nãscoceau “probleme” care, nu-i asa, trebuiau apoi “rezolvate”… Ca ãia din agriculturã care legau mere prin copaci, sã zicã sefii cã “s-a depãsit planul”. Cine credeti cã avea nevoie de milioanele de asa-zise “dosare”, “interogatorii”, “note informative”? Un maldãr monstruos de hârtii, absolut inutile – culmea! – chiar si pentru propriul lor mecanism. Da’ pentru unii dintre ei nu erau deloc inutile, cã-si mai rotunjeau nitelus salariile…

– Au încercat sã vã racoleze ca informator?

– Da, bineînteles, de câteva ori, si înainte de a fi “ridicat” si dupã. Habar n-am dacã aveau legãturã unii cu altii. Dar mi-am amintit ce-mi spunea tata încã de când eram mic: „Ţine minte, orice s-ar întâmpla, sã nu semnezi nimic…”. Şi de câte ori mi-au pus foaia în fatã, parcã îmi rãsunau în urechi cuvintele lui taicã-meu… si n-am semnat. Am tinut cont de sfatul pãrintesc, cã altfel, dacã era dupã mine, mi-era absolut indiferent. Nu dãdeam doi bani pe hârtiile comunistilor. “Angajamente”? Ha, ha, în fata cui? A lor? Nu conta ce semnai în fata unora ca ãia, singurul lucru important era sã nu faci rãu cuiva. Eu, unul, n-am semnat, dar asta nu mã împiedicã, ba chiar mã obligã sã spun cã toatã tevatura care se face azi cu “politia politicã” este o gravã gresealã. De pe urma “dosariadei” politice, singurii care au de câstigat sunt cei cu adevãrat rãspunzãtori de ororile comunismului, cãci se pierd în masa nivelatoare a asa-zisilor “informatori”. Şi, ca de obicei, se mai agitã si unii care vor sã fie si ei bãgati cumva în seamã. N-ati remarcat câti dintre acesti agitatori au fost dovediti si au recunoscut cã au fost turnãtori? Oare cine i-o fi pus sã se agite? Constiinta? Sã fim seriosi.

"Pãrintele Cleopa izvora bucurie"

– Ati avut privilegiul de a vã apropia de câtiva dintre marii nostri duhovnici: pãrintele Stãniloae, pãrintele Cleopa, pãrintele Argatu. În ce fel v-a marcat relatia cu ei din perspectivã duhovniceascã?

– Întâlnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu stiu însã în ce mãsurã am fost eu în stare sã pun în lucrare ce am învãtat de la dânsii... Dar le sunt si le voi fi întotdeauna recunoscãtor.

– Ne puteti spune o învãtãturã primitã de la unul dintre acesti pãrinti?

– Fondasem Miscarea Pentru România, o organizatie educationalã de tineret, si eram acuzat de “legionarism”, “extremism” etc. Eram destul de afectat de minciunile si etichetele vehiculate, campania era strivitoare… Nu stiam ce sã fac, asa cã am mers la pãrintele Stãniloae si i-am cerut sfatul. Pãrintele mi-a spus: „Trebuie sã aplici metodele ortodoxiei”. M-a descumpãnit un pic, dar am insistat: „Care metode, Pãrinte profesor?” La care dânsul mi-a rãspuns: „Nu-i bãga în seamã”. (râde) Iar de la pãrintele Cleopa am învãtat cu totii dacã nu ce este rãbdarea, mãcar câte ceva despre importanta rãbdãrii...

– Ce simteati în prezenta pãrintelui Cleopa?

– Bucurie. O bucurie izvorâtã din harul unui om care te ajutã sã întelegi si sã pretuiesti cu adevãrat aceastã stare nu numai în preajma sa, ci si, printr-o anume rezonantã, în obisnuitul vietii tale, alãturi de semenii tãi. Fiecare nouã zi ar trebui sã fie pentru noi un prilej de bucurie. Sã fim recunoscãtori pentru ceea ce avem, atât cât avem, si, mai ales, sã pretuim binele pe care îl datorãm atâtor oameni. De multe ori nu bãgãm în seamã, trecem prea usor peste lucrurile bune care ni se întâmplã si ne lãsãm dominati de rãu...

– Dacã am trãi mai intens credinta, am sesiza mai usor bucuriile de toatã ziua?

– Sunt convins. Sunt multi oameni asa, în adâncul fiintei lor, mai multi decât ne închipuim.

– Nu sunteti prea optimist?

– Deloc. Normalitatea este încã dominantã. Dar e tãcutã, linistitã, nu se manifestã. Existã foarte multã bunãtate, chiar si într-o societate ca a noastrã, care pare destul de zdruncinatã de egoism, de agresivitate...

“O anume rânduialã a sufletului te poate ridica la un alt nivel al întelegerii”

– Deci, solutia pentru a fi fericiti este credinta. Dar intelectualii au mai mari dificultãti în a avansa în credintã, cãci ei, pe lângã majoritatea oamenilor, au de înfruntat neastâmpãrul propriei minti, care naste îndoieli, identificã dileme, pune întrebãri, gãseste hibe logice. Dumneavoastrã ati avut îndoieli?

– Am avut o groazã. E normal sã le avem, pentru cã, vorba Apostolului Pavel, suntem “greoi la pricepere”. Neclaritãti sunt multe, problema e cum le tratezi, cum te referi la ele si cum, eventual, îti propui sã le limpezesti. Atentie, deci, la “metodologie”.
Unii se pripesc apreciind dimensiunea religioasã ca un soi de teritoriu neevoluat, “primitiv” al vietii noastre cultural-spirituale…Sunt blamate, spre exemplu, “procedurile” ce definesc o viatã cu adevãrat religioasã – ritualurile, adicã. Ei resping, trufasi, un ansamblu complex de tehnici si instrumente sufletesti pe care nu-l cunosc, nu-l înteleg, dar nici nu-l studiazã, ceea ce este impardonabil pentru cineva care se pretinde “intelectual”.
Ati ales foarte bine cuvântul “neastâmpãr”, pentru cã multe din acele “dileme” nu au nici o legãturã cu inteligenta sau cu atitudinea “intelectualã”…

– Sã cãutãm, mai degrabã, simplitatea?

O anume rânduialã a sufletului te poate ridica la un alt nivel al întelegerii.
Religiosul are, în esenta sa, strãlucirea simplitãtii, dar simplitatea aceasta este rezultatul unei îndelungate slefuiri, nu apare peste noapte, devine lucrãtoare numai în conditiile unei vieti atent rânduite.
Dacã nu faci efortul de a trãi în simplitate, atât cât poti, greu poti ajunge la întelesurile simple. Dacã trãiesti o viatã mai sofisticatã sau, mã rog, te lasi influentat de mecanisme pur intelectuale de cunoastere, atunci trebuie sã te înarmezi cu multã rãbdare si cu multã vointã, pentru cã e foarte mult de studiat. Nu este la îndemâna oricui sã expunã, printr-un discurs aplicat, rational, experienta apropierii de Dumnezeu.
Doctrina Bisericii, spre exemplu, a fost conturatã dupã mai bine de 700 de ani de dezbateri aprinse, de meditatie, de studii, de controverse intelectuale si teologice… Şi unii cred astãzi cã pot interveni în aceste teme asa, dupã douã-trei zile de “reflectie” si, eventual, prin câteva articole de ziar…

– Dumneavoastrã cum ati reusit sã depãsiti îndoielile?

– Printr-o ordine cât mai rationalã a prioritãtilor. Una dintre conditiile esentiale ale calitãtii de intelectual este sã-ti pãstrezi mereu treaz simtul critic. Numai cã si în exercitiul acestuia trebuie sã existe o ordine, altfel criticãm tot, de-a valma, si nu facem nimic altceva decât zarvã. Asa-zisele “dileme” religioase se aflã undeva la sfârsitul listei mele de prioritãti. Dacã oi avea zile, o sã ajung sã mã opresc cândva si asupra lor. Între timp mai sunt multe alte lucruri de fãcut.

“Grãdina Maicii Domnului”

– Ca unul care cunoasteti poporul român, în virtutea cercetãrilor dvs. etnologice si culturale, în ce fel credeti cã si-a pus amprenta ortodoxia pe românitate?

– Dar si românitatea a marcat ortodoxia. Toate comunitãtile etnice, inclusiv cea româneascã, “si-au pus amprenta” pe Ortodoxie. Dupã cum bine se stie, ea a acceptat si si-a asumat specificitãtile diferitelor popoare care o compun, lucru firesc pentru o religie a libertãtii. Ortodoxia nu-ti stirbeste cu nimic demnitatea de om liber. Aici se aflã, neîndoielnic, una din sursele puterii sale si, probabil, tot din acest motiv, unii nu prea o iubesc. Cãci existã si oameni cãrora, din pãcate, le vine greu sã le accepte semenilor lor dreptul la libertate.

– Cum credeti cã ne-am pus amprenta pe ortodoxie?

– Cred cã am marcat-o de la începuturile crestinismului. Încã de-atunci a existat o puternicã participare a celor pe care unii îi numesc protoromâni – eu îi numesc tot români – unii trãitori în Macedonia, altii în Dobrogea, peste tot, care au îmbrãtisat cu bucurie aceastã credintã. Sã nu uitãm cã apostolii au fost goniti din Atena, pe când în Macedonia Vestea cea Bunã a fost primitã cu bucurie, cum bine subliniazã Pãrintele Stãniloaie. Printre primele comunitãti crestine a fost cea a locuitorilor din Macedonia, colonie romanã, de care se vorbeste în Faptele Apostolilor. O comunitate româneascã, deci, parte a romanitãtii orientale. La fel, sã ne amintim de rolul românilor în ultimele veacuri, când la nordul Dunãrii dãinuia acel “Bizant dupã Bizant”, despre care vorbeste lãmuritor Nicolae Iorga
Apoi, mai aproape de zilele noastre, dialogul dintre Vatican si Biserica Ortodoxã a fost relansat, deloc întâmplãtor, prin întâlnirile si conlucrarea dintre Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist. Nu-i putin lucru…

– De ce spuneti cã nu întâmplãtor?

– Sunt convins cã Roma cunoaste foarte bine rolul jucat de acest popor în istoria crestinismului. Însusi Papa Ioan Paul al II-lea a declarat aici, la Bucuresti, cã traditia încununeazã România cu titlul de “Grãdinã a Maicii Domnului”, în discursurile sale având grijã sã puncteze repere esentiale ale istoriei si culturii noastre: Ştefan cel Mare, Eminescu… Vaticanul stie cã romanitatea orientalã a însemnat mult mai mult decât statele românesti, a însemnat populatia vorbitoare de limbã latinã din Carpatii Pãdurosi pânã în Muntii Eladei si de la Adriatica pânã dincolo de Nistru. Ăstia-s românii! Cã, ulterior, datoritã unor straturi de migratii, unele populatii au preluat limba cuceritorilor, este o altã discutie. Dar aceste straturi stau pe un fundament de traditii, de obiceiuri, de mod de viatã, de mod de gândire – lucrurile acestea nu s-au schimbat, în adâncul lor. Ele se mentin, rezistã, subzistã.

– Ati vrea sã stergeti ceva din trecutul dvs. înaintea lui Dumnezeu?

– Dar am si fãcut-o, nu demult. Facem asta de câte ori ne spovedim, ne “stergem” pãcatele, nu? Pentru pãcate existã solutie: pocãinta si nerepetarea lor. Altceva n-as vrea sã sterg nimic. În plan profesional, social sau personal, desigur sunt multe greseli pe care mi-as fi dorit sã nu le fi fãcut. Dar, uneori, si greselile, cel putin unele dintre ele, au un rost al lor. Mai învãtãm câte ceva…

– Spuneati la începutul interviului cã nu vã considerati un crestin practicant. Totusi, obisnuiti sã vã rugati?

– Da.

– Ce înseamnã, pentru un intelectual, rugãciunea?

– Rugãciunea este, cred, pentru oricine, ca apa pentru un om însetat. E leacul ce-l avem pentru cea mai amenintãtoare uscãciune dintre toate, uscãciunea sufletului. Asa cum trupurile noastre nu pot trãi fãrã apã – suntem precumpãnitor apã, nu-i asa? – la fel, sufletul nostru are nevoie de rugãciune. Altfel, ne uscãm si pierim.

Claudiu Târziu

Rugãciunea e ca apa pentru un om însetat – interviu cu dl. Marian Munteanu realizat de Claudiu Târziu si publicat în revista "Formula AS", nr. 883 (33), 21 aug. – 11 sept. 2009, rubrica “Dialoguri în pridvor”.
Descarca documentul in format tiparit (fotocopie).
Sursa web: http://www.formula-as.ro/2009/883/spiritualitate-39/marian-munteanu-rugaciunea-e-ca-apa-pentru-un-om-insetat-11532
Notã: Versiunea gãzduitã de Formula AS nu a putut cuprinde întreg textul dialogului de mai jos, din lipsã de spatiu tipografic.