Marian Munteanu

Înapoi

Marian Munteanu - NOI INSINE,
Ed. 1Print, 2025 (288 pagini)..

CONCLUZII

Lumea satelor vechi a apus. Cetatile-stat, cu institutiile, armele si instrumentele lor au cucerit pamântul, impunând pretutindeni alte cadre si forme de viata culturala, organizationala, sociala.

Ar fi multe de spus, dar menirea unei investigatii antropologice nu e sa stabileasca daca un sistem de valori – în cazul nostru, cel al satului arhaic – se dovedeste, în comparatie cu altele, “bun” sau “rau”, “superior” sau “inferior”. Avem doar datoria sa-l identificam, sa-l prezentam si sa-l decriptam corect, într-un mod cât mai nepartinitor cu putinta. Nu ne-au preocupat, asadar, abordari comparative, ci conturarea fizionomiei societatii noastre traditionale, vazuta din perspectiva propriului sau sistem de referinta.

Volumul enorm de informatii conservate si cercetarile multor înaintasi asigura, cu asupra de masura, datele necesare analizei si descrierii genomului cultural al vechii civilizatii satesti, din care ne tragem. În ce ne priveste, am adunat de-a lungul anilor suficiente elemente care sa ne îngaduie si alte interventii asupra acestui subiect^[1].

Deocamdata, pelerinajul nostru ne-a îngaduit sa contemplam, pentru o clipa, aura unei lumi careia, cândva, i-am apartinut, un univers aproape necunoscut multor contemporani, în special celor mai tineri (dar nu numai lor). Învatamintele si reperele sale vor oferi un sprijin celor interesati sa selecteze si sa verifice, în cunostinta de cauza, informatiile disparate care circula într-un mediu public tot mai viciat de confuzii, erori si falsificari – fie ele inocente sau intentionate. Si, mai mult decât atât, mesajele lumii vechi vor deveni, speram, surse de clarificare si prilejuri de meditatie privind starea noastra actuala, ca popor aflat de ceva vreme într-un rastimp al ispitelor si incertitudinilor.

*

Satul arhaic ni se dezvaluie ca o complexa institutie socio-teritoriala, stabila identitar si prezenta uniform, din stravechime, în întreaga arie a romanitatii orientale. Vechile sate, organizate si functionale într-un mod cu totul distinct, independent de lumea urbana si administratiile statale, formau, prin ele însele, o entitate autarhica, unitara social, cultural si religios, autonoma, militarizata defensiv, trans-statala si indivizibila identitar.

Autarhie si autonomie

Satele românesti vechi alcatuiau o retea socio-teritoriala autarhica. Orice sat era autonom si autosustenabil – se gospodarea si supravietuia prin fortele sale proprii.

Contactele si relationarile cu exteriorul erau puternic selective, prudente si reticente fata de orice neconcordanta cu sistemul comunitar de valori. Satele comunicau si cooperau doar între ele, în principal în anumite arii regionale (vai, tari, tinuturi), si cu institutiile/confreriile conexe, desprinse din sânul lor – cu precadere retelele pastorale si cele militare/haiducesti. Relatiile se bazau pe legaturi comunitare, rezonante cultural si ritual, întarite inclusiv prin înrudiri directe, ele fiind total prioritare în raport cu cele propuse sau impuse din exterior (de administratii statale, de exemplu) sau justificate de vreun eventual interes strict economic, material.

Stabilitatea întregului sistem era asigurata de omogenitatea identitara – definita printr-un anume mod de viata, cu coduri proprii si continuturi specifice. Identitatea româneasca rezulta din armonizarea tuturor componentelor societale, având în centrul lor angrenajul sofisticat al codurilor comunicationale, culturale, rituale si normative (genomul cultural). Alcatuind o retea de celule stabile organizational, autonomia întregului astfel constituit devenea, practic, impenetrabila, eventualele elemente externe fiind absorbite si adaptate matricii identitare comunitare.

Militarism defensiv

Prin modul particular de viata si organizarea interna, orice sat era si un creuzet militar. Nucleului comunitar i se alaturau institutiile conexe (pastorale si cele propriu-zis militare), cu rol de control si aparare a teritoriilor inter-satesti. Satele puteau parea patriarhale si pasnice caci, în esenta, chiar erau, prin viata cotidiana calma si asezata. În acelasi timp, însa, se pregateau permanent pentru aparare.

Era întretinuta sistematic o anume atitudine luptatoare, chiar razboinica, ce rezulta din sistemul de valori, ocupatiile adiacente (cum ar fi, spre exemplu, vânatoarea) si modelele promovate prin întregul fond cultural. Înzestrarile utile militar (caii si armele) nu lipseau din nicio gospodarie bine întocmita^[2], iar codificarile complexe ale vietii satesti înlesneau atât articularea unui sistem propriu de aparare civila, cât si transferul anumitor categorii de tineri în cadrele organizationale de tip efectiv militar.

Trans-statalitate

Privind acum, cu alti ochi, alcatuirile si mecanismele societale ale satelor arhaice, observam câta dreptate avea Liviu Rebreanu afirmând ca taranul a fost “pastratorul efectiv al teritoriului national”^[3]. Nu era, cum si-au imaginat unii, un simplu elogiu pios sau o evaluare admirativ-culturala, ci o constatare absolut pertinenta.

Patrunzând în intimitatea universului satesc vom întelege ca, de fapt, oamenii civilizatiei satesti nu acceptau si nu recunosteau nicio autoritate exterioara lumii lor. Ei nu doar se simteau, ci chiar erau stapânii pamântului lor si al întregului areal românesc. Cedarile “politice”, formale si mai mult de complezenta, erau doar diversiuni si strategii conjuncturale, absolut necesare, caci raportul de forte le era permanent defavorabil. Cotropitorii nici nu întelegeau ce se întâmpla (nu înteleg nici azi), caci constiinta de sine a comunitatilor satesti se manifesta în cadre si forme ocultate, discrete si neostentative, deci neinteligibile pentru straini.

Oamenii satului traiau aceasta stare implicit, firesc si subliminal, ea rezultând din însasi natura instrumentarului specific de protectie societala – cel satesc propriu-zis, care le includea si pe cele ale confreriilor conexe. Aceasta realitate trans-statala nu era asumata sau invocata explicit de indivizi, ci o “proclama” permanent ansamblul comunitar însusi, prin rezilienta unitara, neîntrerupta si tenace – în aparenta “o enigma si un miracol”^[4], cum au ajuns sa întrezareasca, uimiti, chiar si unii istorici.

Administratiile au venit, au rezistat, fiecare, ceva timp (de regula nu prea mult, raportat la scara istoriei) dupa care au disparut, una dupa alta. De aceea pâna si numele lor au fost sterse din memoria colectiva, care le-a evaluat corect, ca simple înjghebari uzurpatoare, abuzive si nelegitime. Sistemul satesc a rezistat însa, în pofida tuturor, si a functionat pâna când, în cele din urma, interventiile opresive derulate cu instrumentele tehnologiei industriale l-au covârsit.

O civilizatie a libertatii

Analizând traseul istoric al satelor vechi, din antichitate pâna în zilele noastre, Nicolae Iorga afirma raspicat, în 1928, ca lumea acestora configureaza “o civilizatie în întregime de oameni liberi”^[5].

Urmarind tema libertatii în profunzimea fondului folcloric românesc, am constatat la rându-ne ca, în viziunea satenilor, libertatea apare deslusit “ca o calitate fundamentala a fiintei umane, un dar care asigura si determina configurarea specificitatii celei mai intime, definitorii, a omenescului. Fiinta purtatoare a darului libertatii poate fi agresata, maculata, cazuta chiar, dar libertatea sa nu poate fi anulata si desfiintata decât de omul însusi, care poate alege, în locul ei, înlantuirea pacatului si stapânia raului.”^[6] Libertatea, asadar, “este o valoare nu numai individuala ci si comunitara, în jurul libertatii fiecarui om construindu-se si sustinându-se libertatea întregii comunitati si, în ultima instanta, a oamenilor în general.”^[7]

Primatul ordonator al libertatii, careia i se alaturau valorile demnitatii (onoarei, stimei de sine) si ale loialitatii (responsabilitatii, simtului datoriei) – sustinute si întarite de constiinta imortalitatii, a accesului la o viata viitoare prin Pronia divina – punea în plan secund atât teama de moarte cât si ofertele, oricât de ispititoare, ale altor modele civilizationale.

Reunind elementele ce definesc si descriu lumea sateasca si omenia ei vom observa ca ele rezoneaza în jurul acestei idei centrale a libertatii, idee-cadru ce a sustinut si a dat substanta unei civilizatii de la care noi, cei de azi, am avea înca multe de învatat.

*

Poate ca drumul parcurs în aceste pagini a fost prea fugitiv si popasurile lui, neîndestulatoare. Poate, de asemenea, s-ar fi cuvenit sa dam o fuga si dincolo de perimetrul romanitatii orientale, catre zonele, concentrice si mai vaste, ale Vechii Europe, urmarind rezonantele cu straturi si ginti cu care, uneori, am interferat – de la ansamblul traco-ilir al Sud-Estului european catre zona baltica din Nord, cea scitica si apoi slava dinspre stepele rasaritene ori, dincoace, spre bazinul celtic si cel vechi-germanic din Apus sau cel proto-latin mediteranean – coborând chiar mai departe, spre ariile vechi-orientale din vremea “amestecarii limbilor” si a nascocirii primelor cetati si urgii.

Este, însa, doar o prima calatorie de acest fel, care va fi urmata de reveniri mai spornice – ale noastre sau ale altora mai vrednici, în viitor.

Aici am optat, deocamdata, pentru concizie si am lasat textele sa vorbeasca, având în vedere si avertismentul ultimei parabole a pelerinajului nostru: timpul curge din ce în ce mai repede, luna e ca saptamâna, saptamâna e ca ziua...

Si ziua ca ceasul scurt,
Iar ceasul ca un minut.^[8]

Este oare timp pentru ca alte roade sa rasara din ogorul cel de multa vreme parasit? Nu avem a sti.
Dar daca totusi, cu apa putina, am rourat câteva rasaduri, putem nadajdui ca obiectivul lucrarii de fata a fost atins.

* * *

¹Volumele pe care le avem deja în pregatire vor fi, însa, mult mai detaliate, ca si precedentele noastre lucrari încadrate în aceasta serie analitica.
²Nu întâmplator, printre principalele masuri luate de fortele de ocupatie comuniste au fost interzicerea portului de arma si omorârea cailor (masacrul cabalin, unic în Europa, a dus la uciderea a 800.000 din cei peste un milion de cai aflati în 1950 în gospodariile satelor românesti). Vom aborda aceste aspecte în volumul urmator, în capitolele dedicate configurarii statalitatii moderne.
³Op. cit., v. infra, p. 22.
⁴Cf. Gheorghe I. Bratianu, O enigma si un miracol istoric, poporul român, Fundatia pentru Literatura si Arta”Regele Carol II”, Bucuresti, 1940.
⁵Nicolae Iorga, Evolutia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1987, p. 93.
⁶Marian Munteanu, Ideea de libertate în cultura traditionala româneasca, teza de doctorat, Universitatea din Bucuresti, 2005. Probatoriul investigatiei este prezentat detaliat în Folclorul detentiei. Formele privarii de libertate în literatura poporana, Studiu, tipologie, antologie de texte si glosar, Bucuresti, Editura Valahia, 2007, 2008.
⁷ Ibidem.
⁸Balada Trei lebede, v. infra, p. 276.

SUS